Discriminare, dispreţ, disperare

Nediscriminarea autentică înseamnă să iubeşti persoana indiferent de starea ei morală sau de condiţia ei socială. Proclamînd, cu puterea legii, faptul că nu există anormalitate sau boală în comportamentele deviante, nu faci decît să muţi fundamentul nediscriminării de pe preţuirea oricărei persoane, adică un lucru pozitiv, pe negarea existenţei vreunui motiv de diferenţiere între oameni.

Trăim într-o epocă în care auzim, pe diverse căi, că a nu discrimina pe nimeni, indiferent de motiv, este expresia deplinei corectitudini politice.
A devenit chiar o obsesie pentru mai marii acestei lumi de a impune tuturor cetăţenilor, chiar şi sub ameninţarea unor pedepse prevăzute de lege, ideea că oricine, oricum ar fi, trebuie acceptat, fără nici un fel de rezerve, ca vecin, coleg, cetăţean etc. Între gîndirea de tip politic asupra nediscriminării şi înţelegerea în Duhul lui Hristos a acestui aspect social este însă o diferenţă ca de la cer la pămînt. Gîndirea de tip politic afirmă că, indiferent de ceea ce este sau alege să fie o persoană, ea nu poate fi taxată în nici un fel, ci trebuieşte acceptată ca atare, indiferent de gen (masculin sau feminin), religie, naţionalitate, orientare sexuală etc. etc. Premisa de la care se pleacă aici este una corectă. Dumnezeu Însuşi lasă ca soarele să lumineze şi peste cei buni, şi peste cei răi, fără discriminare. Iar creştinismul promovează încă de la început, cu insistenţă, ideea că nu trebuie făcută nici un fel de discriminare între oameni. Apostolul Pavel sintetizează cel mai bine faptul că, venirea în lume, prin întrupare, a Fiului lui Dumnezeu a împărţit istoria în două şi că, după Hristos şi în Hristos, "nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber" (Coloseni 3,11). Iar la două versete distanţă de acest loc scripturistic spune, accentuînd importanţa toleranţei: "îngăduindu-vă unii pe alţii"!

            Ce este totuşi greşit în această viziune, de "corectitudine politică", asupra nediscriminării? Că şi în Biserică sîntem învăţaţi că e păcat a discrimina oamenii şi că, tratîndu-i ca persoane, nu ţinem cont dacă sînt bărbaţi, femei sau copii, săraci sau bogaţi, instruiţi sau analfabeţi, de rasă albă sau neagră, sănătoşi sau cu vreun handicap şamd. Chiar sînt mustraţi aspru de către Părinţii Bisericii aceia care îndrăznesc să trateze diferit pe credincioşi, uitîndu-se "la faţa omului" (sau la poziţia sa socială). Spre exemplu, preotului i se cere ca sub nici o formă să nu dezlege pe cineva şi să-i permită împărtăşirea doar pentru că are o anumită funcţie (chiar împărat de ar fi!) sau pentru că a ajutat comunitatea respectivă cu ceva (poate să fie şi ctitor al bisericii în care slujeşte respectivul preot). Ci fiecăruia să i se cerceteze sufletul (rîvna, pocăinţa, lucrarea duhovnicească) făcînd abstracţie de vreo oarecare "obligaţie" lumească şi fără să-i fie frică duhovnicului decît de Dumnezeu.

            Diferenţa dintre gîndirea "corectă politic" şi cea creştină se vede însă cel mai bine în modul în care sînt abordate diferenţele de ordin moral dintre persoane. Biserica lui Hristos condamnă orice fel de păcat, dar continuă a se ruga pentru şi a se raporta cu dragoste la persoana care trăieşte în păcate (din punct de vedere moral sau al credinţei mărturisite). "Corectitudinea politică" vine şi ne învaţă că trebuie să acceptăm/ respectăm nu doar persoana în cauză, ci şi alegerile pe care le face. Aparent, omul "corect politic" face mai mult pentru aceşti "discriminaţi", acceptîndu-i şi pe ei, şi faptele lor, adică ceva în plus. În realitate, face mult mai puţin pentru aceştia şi le face mult rău. Pentru a înţelege de ce stau aşa lucrurile, să ne aplecăm puţin asupra textului ce se va citi mîine în biserici (de la Luca 17, 12-19).

S-a decretat: nimeni nu e bolnav!

            Trecînd pe lîngă o localitate situată undeva "prin mijlocul Samariei şi al Galileii", Iisus vede de departe zece leproşi care Îi cer să-i miluiască. Trimiţîndu-i la preoţi "să se arate", aceşti leproşi constată, pe drum, că s-au vindecat de boala lor. Dacă nouă dintre ei, care erau de neam evreiesc, îşi continuă drumul spre a căpăta de la preoţi confirmarea vindecării lor, lucru ce le permitea apoi să-şi reia locul în societate, unul singur, "de alt neam" (un samarinean), se întoarce din drum şi-I mulţumeşte lui Iisus, "cu glas mare slăvind pe Dumnezeu". Şi doar acesta din urmă primeşte de la Mîntuitorul un dar şi mai mare decît vindecarea de lepra trupului, anume vindecarea şi de lepra sufletului (care e păcatul) căci îi spune: "Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mîntuit!" Iată modelul pe care ni-L oferă Hristos, adevăratul Nediscriminator. Pentru toţi cei din vremea aceea, leproşii erau un fel de oameni "de mîna a doua". Nu puteau avea contact cu nimeni, stăteau izolaţi şi aveau obligaţia să strige despre ei, ori de cîte ori se apropia cineva mai mult, "(sînt) necurat! (sînt) necurat!" (Levitic 13, 45). Cu alte cuvinte, erau discriminaţi. Astăzi, dacă mai există astfel de cazuri, lor li se poartă de grijă aşa cum se cuvine unor oameni bolnavi şi nu mai sînt dispreţuiţi ca unii care ar merita aşa ceva pentru cine ştie ce păcate grave (pe care cei sănătoşi nu le-ar avea). Continuarea, în Ziarul de Iași